fbpx

Povești cu ploi de toamnă

E vineri. Ziua în care parcă planetele se aliniază și soarele-i mai soare și aeru-i mai aer.

Plouă. Doamne, ce iubesc ploaia. Parcă plutesc în drum spre muncă. Îmi trec prin cap poezii, ceaiuri fierbinți, arome de cafea și hainele lui. Toate în același timp, dacă s-ar putea.

Urc în metrou fluturaș, cobor la fel. Am o umbrelă cam defectă. Se închide și deschide greu. Încă mai merge, de ce s-o schimb?

Mă duc să-mi iau cafea. Un latte fără zahăr. E fierbinte, îmi încălzește mâna. Visez iar. Mă îndrept spre stația de autobuz. Zâmbesc. Da, singură. Cu o cafea și o umbrelă. Și multe gânduri.

Văd că vine un autobuz. Pun repede cafeaua pe jos și mă chinui să închid umbrela. Mă concentrez acolo, mă enervez, râd și reușesc. Gata! Puteam să urc linistită. Ploua cu niște picături mari și dese. Îmi plăcea. Machiată nu eram.

La un moment dat, vad un tip care se uită zâmbind la mine. Am zis că a văzut cum ma strofocam eu acolo și se amuza și el. Da, totul sub control. Se apropie autobuzul și-mi dau seama că am văzut greșit. Nu era cel bun. Mă pufnește râsul. Și pe el. Acum trebuia s-o iau de la capăt, dar n-aveam curaj. Îmi plăcea și ploaia. Mă gândeam să mă duc să mă bag încet sub umbrela lui. Nu. O să creadă că-s nebună. Dacă nu credea deja. Cine mai râde singur intr-o stație de autobuz, pe ploaie și cu umbrela închisă?

Pun iar cafeaua pe jos, mă chinui iar cu umbrela și mă întorc cu spatele la el să râd mai tare.

A venit un alt autobuz și el a plecat. Am răsuflat linistită. Gata. Mi-a zâmbit închizându-și umbrela cu ușurință. Ce om!

Vine și-al meu. Văd pe cineva cunoscut:

“Ia! Ține cafeaua asta. Eu nu mă mai fac de râs.” Și-am plecat linistită și eu închizându-mi umbrela greu. Și zâmbind.

Distribuie:

Leave Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *