fbpx

Mi-e dor de ea..

Îmi respiră sufletul când nu port haine. Pentru că doar atunci îmi iubesc imperfecțiunile. Îmi simt tălpile sensibile, dornice să pășească,  să atingă, să se bucure. Să tresară. Îmi simt soldurile cum se mișcă, mâinile cum cuprind tot orizontul și zâmbetul cum face marea să mă adore. Simt soarele cum mă îmbrățișează, nisipul cum tace și închide ochii intr-un surâs, valurile cum mă țin în brațe. Plutesc, vibrez și iubesc. Pe mine, pe ea, pe el și tot.Simt cum tot corpul mă furnică. Sunt atât de îndrăgostită de mine și atât de fericită. Privesc marea zâmbind și las lacrimile să coboare. Pe obraji, pe gât, pe sâni. Nu le șterg. În sfârșit, simt. Vreau să continui și să nu mă mai opresc. Dacă aș putea, aș rămâne acolo o veșnicie. Să plâng zâmbind, până marea se va retrage. Dar niciodată nu a plecat. A stat și a ascultat un milion de gânduri. A obosit, m-a certat, m-a încurajat, m-a iubit și când era capricioasă, mă lasa singură preț de câteva secunde. Doamne, ce-mi plăcea să-i întorc spatele. Doar pentru că știam că mă va lua în brațe iar. Și mă va iubi și mai mult. Nici o clipă nu am simțit că risc, marea mă iubește necondiționat.
Mi-e dor de marea mea. Ei îi e dor de “copilul ei”. Un singur om dintr-un infinit.

Distribuie:

Leave Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *