Atitudinea ta, reactiile, tipul de comportament, personalitatea, contureaza in viziunea celorlati un anumit tip de individ. Ei isi formeaza o parere in urma interactiunilor cu tine. Daca oamenii sunt intrebati, iti pot face o caracterizare, reala sau nu. Daca nu sunt intrebati, ei au o anumita parere care se reflecta in raport cu tine.

De cele mai multe ori, infatisam o versiune ireala a noastra. Se intampla foarte rar sa fim naturali. Autenticitatea ne face sa ne simtim vulnerabili, sensibili si predispusi la suferinta. Ne raportam indirect chiar si la situatii care ne privesc pe noi insine. Schimbarea, necunoscutul inseamna discomfort. Obisnuinta nu presupune un foarte mare efort din partea noastra. Ne simtim confortabil in locuri cunoscute cu oameni cunoscuti.

Ma aflu la o terasa, impreuna cu niste prieteni. Ei cred despre mine ca sunt o persoana naturala, dezinvolta, deloc timida, poate putin egoista. Atitudinea mea a fost de multe ori invidiata. Sunt puternica in ochii lor. Intangibila, egocentrica. Problema mea este ca eu trebuie sa merg la toaleta. Si imi este foarte greu sa fac asta. Imi este rusine sa ma ridic de la masa stiind ca toti ma vor privi. Imi este frica ca nu voi identifica spatiul destinat toaletei si va fi necesar sa intreb pe cineva. Ma simt incomod pentru ca exista probabilitatea ca eu sa nu inteleg instructiunile. Nu mai detin controlul in fata unui lucru necunoscut, iar asta ma face sa imi pierd increderea in mine.

Situatia relalata nu ma face sa uit de masca pe care o afisez. Am invatat sa controlez asta. Nimeni nu isi da seama. Ei continua sa se gandeasca ca sunt puternica. Exista si varianta ca ei sa se simta la fel de stanjeniti intr-o situatie similara. Inclusiv varianta de a invidia faptul ca eu nu cunosc aceste sentimente. Dar eu le stiu. Asta nu stiu ei. Ca eu le stiu, dar nu pot fi observate.

 

Sensibilitatea inseamna slabiciune. Sau asa ne-am construit sa credem. Tanjim dupa momente in care sa ne simtim naturali, dar exista intotdeauna ceva care ne opreste sa fim noi. Intr-un alt context, ma aflam alaturi de un prieten, tot la o terasa. Simteam nevoia sa plang. Sa ii spun ce simt, ce gandesc. El chiar ma intreba ce mi se intampla. Ce am facut? Am inceput sa rad si am schimbat subiectul. Ce ar fi gandit el, daca ma vedea plangand? Daca simtea tristetea si neputinta din sufletul meu? Ar fi inteles sau ar fi profitat de asta? Mi-e frica de empatie. Nu mi se pare reala. Dureaza prea putin, nu are caracter permanent si se creaza dupa propriul interes.

Cand suntem naturali? Evitam in mod continuu sa facem asta. Uneori, ajung la copilul din interiorul meu, incerc sa il accept si ii dau voie sa se manifeste. Uneori, foarte rar. Simt cum ma iau de mana si ma duc in fata oglinzii. Si ma privesc. Si raman un spectator care priveste un chip sincer si niste ochi inlacrimati. Si astept. Citesc expresia lor si ce vor sa transmita. Ii iubesc. Simt compasiune si parere de rau ca am uitat de ei. Sunt atat de sinceri, naturali si frumosi. Si nu exista nimeni care sa vada asta. Sunt doar eu si cu mine. Da, doua versiuni ale mele. Cel putin doua. Dupa, ma simt si mai puternica. Si mai intangibila. Si ciclul se repeta.

Un tip de individ egocentric sau un tip de individ introvertit? Sau un introvertit care se manifesta ca un egocentric? Sunt doar niste cuvinte. Niste definitii. Realitati aplicabile si interpretabile. Adevarul tau nu are nevoie de o explicatie. Are nevoie de timp si spatiu sa se desfasoare.