Eram mica, micuta… Cred ca prin clasa a doua.  Am gasit sub banca o hartiuta impachetata cu grija care m-a facut sa ma inrosesc, sa zambesc, sa tremur, sa ma incalzesc si sa ma sperii.

“Din ceas in ceas mi-e dor de tine,

Din clipa-n clipa, tot mai mult.

Dar spune-mi, cu ce sunt eu de vina,

Ca te iubesc atat de mult?”

Ce intelegeam eu pe atunci? Sau ce intelegea baiatul care a scris versurile astea? Stiu doar ca m-a emotionat si stiu ca nu o sa uit niciodata acel moment. Nu o sa uit nici toporasii pe care ii gaseam in buzunarul gecii, nu o sa uit privirile pe furis si nici zambetele sincere. Nu o sa uit cand imi punea piedica sau cand ma impingea la ora de sport. Asa isi demonstreaza copii dragostea… ☺

Am crescut si am cunoscut iubirea… Mereu mi-am dorit o iubire intensa si puternica. Am iubit oameni, am iubit momente, am iubit si iubesc amintiri. Iubesc iar oameni si construiesc iar amintiri…

Intotdeauna a existat un limbaj care se afla dincolo de cuvinte.. Iubim si totusi cuvintele nu infatiseaza trairile noastre. Exista multe feluri de a iubi, asa cum nici o persoana nu se aseamana una cu cealalta.

Iubim intens si tot ce este prea mult este coplesitor. E doar un pas de la extaz la agonie. Iubirea perfecta inseamna sentimente puternice, dar si o oarecare retinere si detasare. Daruirea completa in dragoste te raneste pentru ca de cele mai multe ori e perceputa ca o obsesie. De ce atunci cand iubim profund orice detaliu ni se pare un lucru maret?

Daruind iubire, primesti iubire. Daruind frumos, primesti frumos. Ce ar fi sa crezi in asta, chiar daca nu e intotdeauna asa? ☺